Sfârşitul anului trecut mi-a adus, în prag de criză (e la modă aşa că o spunem ca pe o distinsă circumstanţiere), o schimbare majoră în starea locativă, o revenire la normal zic eu, după o tranziţie (iată că mai sunt şi unele care se termină) de 7 ani prin diverse anodine şi constrangătoare apartamente de bloc şi aproape 3 ani de tribulaţii quasi-epuizante generate de edificarea respectivă.

Mutat "intravilan" vorba unor mai mult sau mai puţin amuzanţi comici de la una din televiziunile comerciale actuale, realizez cu atât mai mult diferenţa calitativă - trecerea (pentru mine reîntoarcerea) de la stadiul de locatar al unuia dintre sutele de mii de "dormitoare" urbane, la cel de "moşier", cu bunele si cu relele de rigoare.

Cu liniştea (cel puţin acum) incomparabilă cu poluarea fonică zilnică produsă de vecinii de palier, de deasupra sau de dedesubt, cu mirosurile pestilenţiale de ceapă prajită, jeg pitit sub odicoloane ţipătoare, duhori de ghenă sau agresiuni olfactive oferite în direct de diverşii pasageri ocazionali din lift.

Cu sentimentul "liebensraum-ului" la scară individual-umană, a peticului de iarbă din spatele casei, a grădinii cu arbuşti şi răsaduri, a bucuriei celei mici de a putea alerga în voie şi într-o siguranţă superioară locurilor de joacă municipale frecventate de homeless-i alcoolici, câini vagabonzi şi de pericolele nevăzute ale hoardei de paraziţi şi viruşi din trena acestora.

Cu plăcerea savurării unui vin bun pe terasă sau a unei cafeluţe tolănit pe şezlong, admirând rămăşitele glorioase ale zilei.

Cu bucuria de a şurubări obiectele pasiunii fără frustrările şi umilinţele de a te expune mizeriei citadine omniprezente în rigola parcării, sau privirilor tâmp-dezaprobatoare ale unor vecini furioşi că le ocupi "locul lor" (da, al lor, pentru ca ei parchează acolo, de X ani şi prin urmare e al lor, chiar dacă e domeniul public).

Cu responsabilităţile unui administrator de bloc, alergând de la centrala termică la brazda din gradină, de la gestionarea parcului autohton de pisici la asigurarea irigaţiei temeinice a florilor proaspete; dar cat de reconfortante sunt acestea!

Daca nu s-a mai spus, o spun, daca s-a mai spus, o repet - traiul la bloc, pre şi post Decembrie '89 în scumpa noastră republică, rămâne cea mai teribilă armă de îndobitocire şi mutilare a omului mediu, fiind departe de ceea ce poate reprezenta un trai la bloc decent, aşa cum şi-l inchipuie arhitecţii şi urbaniştii occidentali sau chiar cei de peste ocean. O modalitate parşiv manipulată politic înainte (şi poate si după) de a transforma vecinii în ochi şi urechi indiscrete, cu o finalitate de represiune difuză sau pur şi simplu reprezentînd instaurarea unei stări de autoflagelare prin impresiunea  asupra psihologiei individului ca rezultat al avatarurilor traiului "la comun" mai ales când cei 7 ani de acasa lipsesc cu desăvârşire din ecuaţie.

Hai ca m-a prins. Bloggin' for a livin'. Ei bine, nu neaparat. Sigur insa plimbatul asta prin blogurile altora seamana rau de tot cu mica distractie duminicala, pe care mi-o ofer din cand in cand - ocheadele cu mainile la spate prin targul de toale, boarfe, vechituri si lucruri noi. "Ia sa vedem ce ne ofera taraba asta? Uite si chestiile astea vechi, nu am mai vazut asa ceva de cel putin un deceniu. Pfuii, ce kitsch... Ouau, asa ceva nu cautam dar o iau!"

O dezmortire treptata, a omului dezvatat cu scrisul, cu alunecarea pe coclaurii mintii, prea preocupat de meandrele concretului in care ne balacim ca intr-o pasta groasa, greu daca nu chiar imposibil de indepartat prin mijloace conventionale.

Bloggin' or not to bloggin' Cum viata e o scena, fiecare isi scoate cutia cu maimute si, sub ochii asistentei,  urmeaza numarul de circ; dresura e mai mult sau mai putin evidenta.

Imi plac podurile prafuite. Pline de geamantane necunoscute, de cutii vrafuite. Iti rezerva surprize neasteptate. Radiografia unor vieti. Prisosul de care nu se indura nimeni a se desparti, ajunge sub degete groase de tarana si uitare. Obiecte inedite. Utilitati ambigue. Forme vetuste. Mirosuri de stramosi pierduti prin poduri, fara speranta de a mai fi descoperiti prea curand.

A trecut aproape un an de când m-am înrolat pe Blogger. Din curiozitate şi dintr-un profund scepticism cu privire la utilitatea unei unelte de expunere personală. Un soi de "inside out" dus poate, de unii, până la exchibiţionism. O judecată rapidă a fenomenului, cel puţin atunci, a aşezat acest Be Mare undeva între "gură cască" şi "pierde vară", un soi (chipurile mai elevat) de lălăială pe net.

Un an în care nu am scris nimic pentru ca nu am simţit. Până azi.

Şi totuşi vremurile se schimbă, oamenii, vrem sau nu, se pot schimba şi ei. Ne place să stăm în dreptul unor repere, cel mai des cronologice, să rememorăm şi să cautăm drumuri: înainte şi înapoi.

Cu ani în urmă ţineam un jurnal; aşternând în el trăiri mărunte sau dureroase, iubiri neîmpărtăşite sau pierderi, sublimarea unui moment extatic, rândurile curgeau unul dupa altul, clădindu-se, într-o joacă.

Un jurnal pe care l-am considerat în mod decent o chestiune intimă şi o întreprindere care nu se cade să se "blogger-izeze". Din respect pentru alţii care au ce spune (poate) mai mult...

                                                                              ***

Cu aproape 20 de ani, pe băncile liceului, distinsa noastră dirigintă rostea profetic un adevăr extraordinar: peste ani (nu mai reţin daca a spus 10, 15 sau 20), termenul de analfabet va translata dinspre persoana incapabilă să buchisească o pagină tiparită sau scrisă către omul nedeprins cu mijloacele moderne de calcul şi comunicare. Şi iată că acum asistăm la acest fenomen.

Îmi place chiar să nuanţez un pic - ca absolvent de filologie istorie, mă amuz deseori, mă enervez uneori, atunci cand constat că limba noastră i-o povară, în subsoluri alungată (ca să parafrazez) pentru mulţi dintre mai tinerii sau mai puţin tinerii internauţi, vaşnici mânuitori de mess-uri, chat-uri sau forumuri diverse.

Frecventez cateva forum-uri, pentru a-mi ostoi plăcerile lumeşti - a se citi hobby-uri :) ; nu de puţine ori am remarcat cu regret faptul că grija pentru forma comunicării este lăsată aproape în întregime la o parte, că ceea ce vrei să spui se pierde pentru că alţii nu reuşesc să te înţeleagă în forma ta de exprimare.

Sigur, este opţiunea fiecăruia să se exteriorizeze, individual şi plenar. Dar unde se termină libertatea personală şi unde începe abuzul asupra limbii române?