Sfârşitul anului trecut mi-a adus, în prag de criză (e la modă aşa că o spunem ca pe o distinsă circumstanţiere), o schimbare majoră în starea locativă, o revenire la normal zic eu, după o tranziţie (iată că mai sunt şi unele care se termină) de 7 ani prin diverse anodine şi constrangătoare apartamente de bloc şi aproape 3 ani de tribulaţii quasi-epuizante generate de edificarea respectivă.

Mutat "intravilan" vorba unor mai mult sau mai puţin amuzanţi comici de la una din televiziunile comerciale actuale, realizez cu atât mai mult diferenţa calitativă - trecerea (pentru mine reîntoarcerea) de la stadiul de locatar al unuia dintre sutele de mii de "dormitoare" urbane, la cel de "moşier", cu bunele si cu relele de rigoare.

Cu liniştea (cel puţin acum) incomparabilă cu poluarea fonică zilnică produsă de vecinii de palier, de deasupra sau de dedesubt, cu mirosurile pestilenţiale de ceapă prajită, jeg pitit sub odicoloane ţipătoare, duhori de ghenă sau agresiuni olfactive oferite în direct de diverşii pasageri ocazionali din lift.

Cu sentimentul "liebensraum-ului" la scară individual-umană, a peticului de iarbă din spatele casei, a grădinii cu arbuşti şi răsaduri, a bucuriei celei mici de a putea alerga în voie şi într-o siguranţă superioară locurilor de joacă municipale frecventate de homeless-i alcoolici, câini vagabonzi şi de pericolele nevăzute ale hoardei de paraziţi şi viruşi din trena acestora.

Cu plăcerea savurării unui vin bun pe terasă sau a unei cafeluţe tolănit pe şezlong, admirând rămăşitele glorioase ale zilei.

Cu bucuria de a şurubări obiectele pasiunii fără frustrările şi umilinţele de a te expune mizeriei citadine omniprezente în rigola parcării, sau privirilor tâmp-dezaprobatoare ale unor vecini furioşi că le ocupi "locul lor" (da, al lor, pentru ca ei parchează acolo, de X ani şi prin urmare e al lor, chiar dacă e domeniul public).

Cu responsabilităţile unui administrator de bloc, alergând de la centrala termică la brazda din gradină, de la gestionarea parcului autohton de pisici la asigurarea irigaţiei temeinice a florilor proaspete; dar cat de reconfortante sunt acestea!

Daca nu s-a mai spus, o spun, daca s-a mai spus, o repet - traiul la bloc, pre şi post Decembrie '89 în scumpa noastră republică, rămâne cea mai teribilă armă de îndobitocire şi mutilare a omului mediu, fiind departe de ceea ce poate reprezenta un trai la bloc decent, aşa cum şi-l inchipuie arhitecţii şi urbaniştii occidentali sau chiar cei de peste ocean. O modalitate parşiv manipulată politic înainte (şi poate si după) de a transforma vecinii în ochi şi urechi indiscrete, cu o finalitate de represiune difuză sau pur şi simplu reprezentînd instaurarea unei stări de autoflagelare prin impresiunea  asupra psihologiei individului ca rezultat al avatarurilor traiului "la comun" mai ales când cei 7 ani de acasa lipsesc cu desăvârşire din ecuaţie.