Hai ca m-a prins. Bloggin' for a livin'. Ei bine, nu neaparat. Sigur insa plimbatul asta prin blogurile altora seamana rau de tot cu mica distractie duminicala, pe care mi-o ofer din cand in cand - ocheadele cu mainile la spate prin targul de toale, boarfe, vechituri si lucruri noi. "Ia sa vedem ce ne ofera taraba asta? Uite si chestiile astea vechi, nu am mai vazut asa ceva de cel putin un deceniu. Pfuii, ce kitsch... Ouau, asa ceva nu cautam dar o iau!"

O dezmortire treptata, a omului dezvatat cu scrisul, cu alunecarea pe coclaurii mintii, prea preocupat de meandrele concretului in care ne balacim ca intr-o pasta groasa, greu daca nu chiar imposibil de indepartat prin mijloace conventionale.

Bloggin' or not to bloggin' Cum viata e o scena, fiecare isi scoate cutia cu maimute si, sub ochii asistentei,  urmeaza numarul de circ; dresura e mai mult sau mai putin evidenta.

Imi plac podurile prafuite. Pline de geamantane necunoscute, de cutii vrafuite. Iti rezerva surprize neasteptate. Radiografia unor vieti. Prisosul de care nu se indura nimeni a se desparti, ajunge sub degete groase de tarana si uitare. Obiecte inedite. Utilitati ambigue. Forme vetuste. Mirosuri de stramosi pierduti prin poduri, fara speranta de a mai fi descoperiti prea curand.

A trecut aproape un an de când m-am înrolat pe Blogger. Din curiozitate şi dintr-un profund scepticism cu privire la utilitatea unei unelte de expunere personală. Un soi de "inside out" dus poate, de unii, până la exchibiţionism. O judecată rapidă a fenomenului, cel puţin atunci, a aşezat acest Be Mare undeva între "gură cască" şi "pierde vară", un soi (chipurile mai elevat) de lălăială pe net.

Un an în care nu am scris nimic pentru ca nu am simţit. Până azi.

Şi totuşi vremurile se schimbă, oamenii, vrem sau nu, se pot schimba şi ei. Ne place să stăm în dreptul unor repere, cel mai des cronologice, să rememorăm şi să cautăm drumuri: înainte şi înapoi.

Cu ani în urmă ţineam un jurnal; aşternând în el trăiri mărunte sau dureroase, iubiri neîmpărtăşite sau pierderi, sublimarea unui moment extatic, rândurile curgeau unul dupa altul, clădindu-se, într-o joacă.

Un jurnal pe care l-am considerat în mod decent o chestiune intimă şi o întreprindere care nu se cade să se "blogger-izeze". Din respect pentru alţii care au ce spune (poate) mai mult...

                                                                              ***

Cu aproape 20 de ani, pe băncile liceului, distinsa noastră dirigintă rostea profetic un adevăr extraordinar: peste ani (nu mai reţin daca a spus 10, 15 sau 20), termenul de analfabet va translata dinspre persoana incapabilă să buchisească o pagină tiparită sau scrisă către omul nedeprins cu mijloacele moderne de calcul şi comunicare. Şi iată că acum asistăm la acest fenomen.

Îmi place chiar să nuanţez un pic - ca absolvent de filologie istorie, mă amuz deseori, mă enervez uneori, atunci cand constat că limba noastră i-o povară, în subsoluri alungată (ca să parafrazez) pentru mulţi dintre mai tinerii sau mai puţin tinerii internauţi, vaşnici mânuitori de mess-uri, chat-uri sau forumuri diverse.

Frecventez cateva forum-uri, pentru a-mi ostoi plăcerile lumeşti - a se citi hobby-uri :) ; nu de puţine ori am remarcat cu regret faptul că grija pentru forma comunicării este lăsată aproape în întregime la o parte, că ceea ce vrei să spui se pierde pentru că alţii nu reuşesc să te înţeleagă în forma ta de exprimare.

Sigur, este opţiunea fiecăruia să se exteriorizeze, individual şi plenar. Dar unde se termină libertatea personală şi unde începe abuzul asupra limbii române?